Martin Seligman: Why is psychology good?

Importanţa părinţilor in viaţa copiilor.

             Rolul părinţilor în viaţa noastră este de a ne arăta "luminiţa de la capătul" tunelul, de a ne călăuzi paşii prin întuneric sau de a ne ajuta să găsim drumul corect în viaţă. Cu toate acestea, mulţi dintre ei uită ce înseamnă să fi părinte, refuză să acorde ajutor copilului atunci când are nevoie, îi abandonează în maternitate sau centre de ajutor, îi maltratează fizic şi/sau psihic, iar lista poate continua. 
             Fiecare dintre noi ne dorim să fim părinţi, însă trebuie să ne gândim înainte ce putem oferi noi acestor copii. A fi părinte nu este o meserie şi nu se încheie o data cu vârsta, ci continuă de la naşterea copilului pâna la sfârşitul vieţii şi dincolo de ea, este rolul cel mai important din viaţa noastră.
 Într-o zi se prezintă în faţa mea o doamnă foarte drăguţa care la prima vedere nu ar avea probleme. Cu toate acestea, aparenţele pot înşela. Fostul soţ o maltrata fizic şi psihic. După ce a încercat a treia oară să o omoare, doamna şi-a luat copilul în braţe şi l-a părăsit. Îmi povesteşte despre fetiţa ei că a fost maltratată prima dată la 7 luni deoarece plângea şi fostul soţ nu înţelegea de ce nu încetează.După un timp violenţa din familea a afectat sănătatea fetiţei. Acum se află sub tratament, iar mama încearcă din răsputeri să-i facă viaţa cât mai frumoasă. Ce fel de părinte este tatăl?! Ce suflet poate avea un astfel de om? 
         Văd în fiecare zi zeci de părinţi, unii mai diferiţi ca ceilalţi. Unii răsfaţă copiii foarte mult, unii îi agresează, alţii îi ignoră. Care e tipul de părinte potrivit pentru a educa un copil? Părintele AUTORITAR impune limite, graniţe în dezvoltarea personalităţii. Părintele PERMISIV acordă libertatea necesară, încredere în luarea deciziilor, autonomie, însă de multe ori lipsa graniţelor poate fi greşit înţeleasă de copii determinând mai târziu apariţia unui comportament deviant. Părintele AUTOCRAT critică de cele mai multe ori comportamentul  copiilor şi răspunde cu furie, ţipă, pedepseşte şi foloseşte forţa. Specialiştii recomandă o combinaţie între permisiv şi autoritar deoarece copilului trebuie lăsat un spaţiu în care să ia deciziile singur, însă în luare acestor decizii trebuie să ştie că are anumite limite impuse de un anumit COD, nu de părinţi.
          
           

Studenţi în Romania

„O formă a complexului puterii"

„O formă a complexului puterii"
Medicul psihiatru Florin Tudose descrie comportamentul acestor „pseudovedete" la volan. „Este o formă de manifestare a complexului puterii, putere tradusă de obicei în bani, prin care îşi arată dispreţul faţă de ceilalţi, mai săraci şi mai puţin puternici ca ei. Aceşti indivizi n-au ce să etaleze - sunt doar «băieţii lui tata», n-au vreun talent deosebit, n-au valori reale demne de admiraţia celorlalţi, au primit totul de-a gata, fără vreun efort din partea lor - aşa că îşi arată puterea hărţuin­du-i pe ceilalţi în trafic, arătând că sunt peste ei, că-i pot călca în picioare fără să le pese. Este o manelizare generală a comportamentului la volan", a declarat Florin Tudose. (sursa www.adevarul.ro )

Visul unui copil

Mă uit uneori, parcă pierdută, la cei mici şi mă întreb "Oare când a trecut timpul"? Atunci când aveam câtiva anişori şi mă întreba cineva ce îmi doresc să ajung în viaţă le răspundeam imediat "Învăţătoare". Îmi doream să lucrez în sistemul de învăţământ deoarece o admiram foarte mult pe dna învăţătoare. Era o femeie calmă, bună şi care iubea foarte mult copiii. Această doamnă a fost un model pentru fiecare din colegii mei de clasă.
Acum privesc în urmă si realizez ca acest vis l-am îndeplinit, însă nu stiu când am crescut, iar visele acelei copile s-au schimbat. O dată cu trecerea timpului visele noastre se schimb, acel suflet de copil plin de vise şi cu multe dorinţe se schimbă şi el. Visul devenit realitate nu mai este suficient pentru 2010. Fiecare din noi aspirăm la mai mult, adaptăm acele dorinţe din copilărie la necesităţile unei societăţi aflată permanent în dezvoltare. Ne dorim mai mult, să studiem mai mult, să ocupăm un post de muncă bine plătit, ne dorim recunoaştere socială, ne dorim să realizăm cât mai multe vise. Fiecare vis îndeplinit devine o satisfacţie personală, un zâmbet care parcă îţi dă un impuls să "joci" mai departe în "piesa de teatru" de zi cu zi.
Fiecare din noi tindem spre perfecţiune, tot un scop al vieţii, dar ce se întâmplă cu cei care ajung la o anumită vârstă şi nu realizează care este scopul lor în viaţă? Un prieten îmi spune într-o zi, fără să-i adresez eu vreo întrebare referitoare la acest subiect, "Eu pentru ce trăiesc?". E o întrebare la care trebuie să descoperim singuri răspunsul. Trăim oare doar pentru a ne distra, pentru a munci sau pentru a ne întemeia o familie? Este suficient să ne trezim dimineaţa pentru a merge la un servici care nu ne satisface nici o trebuinţă?
După o zi obositoare în care nu ai avut timp nici să mănânci ajungem acasă epuizaţi, uneori ne enervăm pe cel care se află alături de noi deşi nu avem un motiv întemeiat, pentru ca în final să adormim în acelaşi pat în care ne trezim în fiecare zi. A doua zi începem de unde am rămas în ziua precedentă. Totul devine o rutină. Societatea a devenit atât de "energică", încât nu te aşteaptă să te hotărăşti ce ai de gând să faci cu viaţa ta. Încercăm să "prindem trenul" către ce mai bună "destinaţie" în momentul respectiv. Mulţi dintre noi pierdem acest "tren", dar nu vom afla niciodată unde era destinaţia.
Astfel, după multe momente petrecute fără un scop anume, ajungem la maturitate şi încercăm să transformăm visele din copilărie în realitate. O realitate care de cele mai multe ori diferă de ceea ce ne-am dorit. Devenim nişte "oameni" ocupaţi, pioni ai unui joc de şah în care regele şi regina conduc.
Auzim de multe ori întrebarea "Dacă mâine nu ne mai ridicăm din pat, vom fi mândri de ceea ce am realizat în viaţa noastră?". Ajungând la propria persoană pot afirma că sunt fericită de realizările mele, deşi pentru alţii nu au o importanţă extraordinară, dar eu consider că în momentul de faţă nu am pierdut, încă, nici un "tren". Oare câţi dintre noi pot să se mândrească cu ce au realizat până în prezent? Oare câţi dintre noi au satisfacţia că au realizat ceva în viaţă?
Eu visam sa devin medic, sa am 2 copii, primul la 22 de ani si sa nu mai trebuiasca sa-i cer mamei mele tot timpul bani, ci sa am eu un sac cu bani, care sa nu aiba fund.... Lizetta
Eu cand eram mica voiam sa fiu vanzatoare (ca sa am acces la tot ce era in magazin) sau croitoreasa (ghici de ce). Clar nu voiam sa merg la facultate pentru ca mi se parea ca ai mult de invatat si degeaba! :-) :-) Mai am putin si ma conving de acest lucru! Ana
Cand eram mica visam si evident imi doream in fiecare zi altceva, dar in ordinea preferintelor cel mai mult am vrut sa ma fac: pianista, balerina, dansatoare de flamenco! Silvia
Eu cand eram mic voiam sa ma fac Fat-Frumos. Lucru care s-a si intamplat :). q.e.d! Cristian

Just be yourself...

Recomandarea specialistului în relaţiile de cuplu este "Just be yourself", însă de multe ori apare o a doua întrebare "Cine sunt eu?". Mielu Zlate în "Eul şi personalitatea" descrie proba CSE (Cine sunt eu?), o probă de cercetare şi cunoaştere a Eului şi a personalităţii des utilizată în acest domeniu.
"Cufundându-se în sine, subiectul se autodescoperă; exteriorizându-se, îşi proiectează, uneori chiar fără să vrea, nu doar tendinţele, motivaţiile şi trăsăturile dominante, dar şi pe cele ascunse, nu doar pe cele recunoscute, conştientizate, ci şi pe cele mai puţin conştientizate; analizându-se şi descriindu-se, progresează în cunoaşterea de sine." Este oare suficient un test proiectiv pentru a descoperi cine suntem în realitate? Suntem ceea ce ne-am dorit? Oare nu am devenit ceea ce vor ceilalţi să devenim? Ne cunoaştem "propriul suflet"?
Viaţa de zi cu zi este un compromis? Mulţi dintre noi confundăm rolul pe care îl ocupăm la locul de muncă cu rolul din viaţa personală. Ne dorim atât de mult să reuşim pe plan profesional, încât uităm să separăm viaţa personală de cea profesională.
Nu cunosc nici o persoană care să nu zâmbească la o glumă a şefului chiar dacă nu este bună, să nu zică "da" când simte un "nu", să nu renunţe la propriile vise pentru ca cei dragi să aibă o viaţă mai bună, să nu fie plictisit de ceea ce face la servici în fiecare zi, să nu îşi dorească sau măcar imagineze o altă viaţă. Aşadar, cine suntem? Cât de bine ne cunoaştem pe noi înşine?
http://www.youtube.com/watch?v=jSSftFde5vo

Iubirea este arhitectul universului. (Hesiod)

Se spune că in viaţă trebuie să iubeşti cu adevărat pentru a fi fericit, insă nimeni nu poate defini cu adevărat "iubirea".
"Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii celor ce se iubesc. Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mântuie." (William Shakespeare).
Astfel, după un timp petrecut căutând acest sentiment puternic într-o relaţie, uităm că iubirea este peste tot în jurul nostru, nu trebuie căutată ci doar înţeleasă. Paulo Coelho scrie într-una din cărţile sale (Alchimistul) că "Iubirea este o forţă care transformă şi face ca sufletul omului să fie mai bun." Oare să fie adevărat? În 2010 iubirea mai are acest impact asupra omului? Ce ne face în ziua de azi să devenim mai buni?
Vor exista voci care să susţină această afirmaţie, dar, din nefericire, sunt persoane care o vor contrazice. Eu sunt una din acele voci care o susţin. Cum m-a schimbat pe mine iubirea? Este o întrebare cu mai multe răspunsuri. În primul rând am înţeles că iubirea există. Ea m-a transformat într-o persoană mai bună, mai înţelegătoare, mai îndrăzneaţă. M-a învăţat să preţuiesc persoanele dragi mie şi m-a învăţat să zâmbesc. Sunt momente în viaţă când uităm să zâmbim. De ce? Simplu, deoarece ne lăsăm captivaţi atât de mult de problemele cotidiene, încât seara când ne privim în oglindă nu ne mai recunoaştem.
Zâmbesc pentru că sunt fericită, dar ce înseamnă fericirea? De ce uităm sa zâmbim? De ce devenim roboţi ai muncii? Sunt multe întrebări la care trebuie să căutăm răspunsuri, dar în momentul în care găsim cate un răspuns mai cade o petală din trandafir. Fiecare petală ne va ajuta să devenim Cineva în viaţă.
Citate: "Iubirea este cea mai frumoasă muzică din partitura vieţii. Fără ea, ai fi un etern afon în corul imens al omenirii." - Roque Schneider; "Iubirea? Ce-i iubirea? se gândea el. Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o particică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor." - Lev Tolstoi în Război şi Pace; "Iubirea înseamnă a fi doi şi a nu fi decât unul. Un bărbat şi o femeie ce se topesc într-un înger." - Victor Hugo