Visul unui copil

Mă uit uneori, parcă pierdută, la cei mici şi mă întreb "Oare când a trecut timpul"? Atunci când aveam câtiva anişori şi mă întreba cineva ce îmi doresc să ajung în viaţă le răspundeam imediat "Învăţătoare". Îmi doream să lucrez în sistemul de învăţământ deoarece o admiram foarte mult pe dna învăţătoare. Era o femeie calmă, bună şi care iubea foarte mult copiii. Această doamnă a fost un model pentru fiecare din colegii mei de clasă.
Acum privesc în urmă si realizez ca acest vis l-am îndeplinit, însă nu stiu când am crescut, iar visele acelei copile s-au schimbat. O dată cu trecerea timpului visele noastre se schimb, acel suflet de copil plin de vise şi cu multe dorinţe se schimbă şi el. Visul devenit realitate nu mai este suficient pentru 2010. Fiecare din noi aspirăm la mai mult, adaptăm acele dorinţe din copilărie la necesităţile unei societăţi aflată permanent în dezvoltare. Ne dorim mai mult, să studiem mai mult, să ocupăm un post de muncă bine plătit, ne dorim recunoaştere socială, ne dorim să realizăm cât mai multe vise. Fiecare vis îndeplinit devine o satisfacţie personală, un zâmbet care parcă îţi dă un impuls să "joci" mai departe în "piesa de teatru" de zi cu zi.
Fiecare din noi tindem spre perfecţiune, tot un scop al vieţii, dar ce se întâmplă cu cei care ajung la o anumită vârstă şi nu realizează care este scopul lor în viaţă? Un prieten îmi spune într-o zi, fără să-i adresez eu vreo întrebare referitoare la acest subiect, "Eu pentru ce trăiesc?". E o întrebare la care trebuie să descoperim singuri răspunsul. Trăim oare doar pentru a ne distra, pentru a munci sau pentru a ne întemeia o familie? Este suficient să ne trezim dimineaţa pentru a merge la un servici care nu ne satisface nici o trebuinţă?
După o zi obositoare în care nu ai avut timp nici să mănânci ajungem acasă epuizaţi, uneori ne enervăm pe cel care se află alături de noi deşi nu avem un motiv întemeiat, pentru ca în final să adormim în acelaşi pat în care ne trezim în fiecare zi. A doua zi începem de unde am rămas în ziua precedentă. Totul devine o rutină. Societatea a devenit atât de "energică", încât nu te aşteaptă să te hotărăşti ce ai de gând să faci cu viaţa ta. Încercăm să "prindem trenul" către ce mai bună "destinaţie" în momentul respectiv. Mulţi dintre noi pierdem acest "tren", dar nu vom afla niciodată unde era destinaţia.
Astfel, după multe momente petrecute fără un scop anume, ajungem la maturitate şi încercăm să transformăm visele din copilărie în realitate. O realitate care de cele mai multe ori diferă de ceea ce ne-am dorit. Devenim nişte "oameni" ocupaţi, pioni ai unui joc de şah în care regele şi regina conduc.
Auzim de multe ori întrebarea "Dacă mâine nu ne mai ridicăm din pat, vom fi mândri de ceea ce am realizat în viaţa noastră?". Ajungând la propria persoană pot afirma că sunt fericită de realizările mele, deşi pentru alţii nu au o importanţă extraordinară, dar eu consider că în momentul de faţă nu am pierdut, încă, nici un "tren". Oare câţi dintre noi pot să se mândrească cu ce au realizat până în prezent? Oare câţi dintre noi au satisfacţia că au realizat ceva în viaţă?
Eu visam sa devin medic, sa am 2 copii, primul la 22 de ani si sa nu mai trebuiasca sa-i cer mamei mele tot timpul bani, ci sa am eu un sac cu bani, care sa nu aiba fund.... Lizetta
Eu cand eram mica voiam sa fiu vanzatoare (ca sa am acces la tot ce era in magazin) sau croitoreasa (ghici de ce). Clar nu voiam sa merg la facultate pentru ca mi se parea ca ai mult de invatat si degeaba! :-) :-) Mai am putin si ma conving de acest lucru! Ana
Cand eram mica visam si evident imi doream in fiecare zi altceva, dar in ordinea preferintelor cel mai mult am vrut sa ma fac: pianista, balerina, dansatoare de flamenco! Silvia
Eu cand eram mic voiam sa ma fac Fat-Frumos. Lucru care s-a si intamplat :). q.e.d! Cristian